Albumul unei prietenii

Autor: Mihai Visinescu 

Nichita Hristea Stanescu – Nota autobiografica

S-a nascut la Ploiesti, la 31 martie 1933, dintr-un taran roman venit la oras si dintr-o rusoaica stabilita la Ploiesti cu prilejul mutarii sediului rafinariilor de petrol de la Constanta. Temperament contradictoriu si paradoxal, el este, asa cum au remarcat si pri­etenii sai, profund influentabil in zonele exterioare si conventionale, ca oricare om civilizat, si inlauntrul spiritului sau, daca-l putem numi spirit, indaratnic pe ce a cunoscut de unul singur, si original ca un barbar.                A citit Bacovia si s-a uluit de viziunea lui totala si a descoperit parodiile lui Topirceanu de la care a luat o lectie vie de diferite forme prozodice amare invelite in ciocolata umorului. A invatat atat de bine lectia, incat in cele din urma a reusit sa o uite. Asa se face ca matur fiind, inca neconvins de faptul ca vorbirea poate fi scrisa, a ramas din nou repetent in fata cuvintelor, prin practica leit-motivului unor viziuni, si mai ales cu prilejul compunerii unei carti mai speciale, intitulata Necuvin­tele. Se gandeste obsesiv zile si nopti la o singura viziune, iar cand o scrie sau mai degraba o dicteaza da iluzia improvizatiei.                                                  Mirat si uluit de ideea ca exista timp, vede in orice ceas, in orice orologiu, in orice clepsidra, forma unui posibil sicriu. O ora pe an este extrem de multumit de propria sa munca. Tot o ora pe an este nemultumit de propria sa munca, iar in rest munceste pur si simplu.                          Acum, in acest moment, sta si se uita prelung la o veche drahma de Histria si se gandeste ca prea mare lucru nu este de spus despre sine insusi si ca sinea altora, daca nu cumva sinea generala a speciei umane, este cu mult mai apta de contemplatie, desi insasi contemplatia, si ea, are natura unei misterioase oglinzi.                                                                                                                                                                                                                       Nichita Stanescu

Nichita si cercul de tuci

Nichita era un Ahile cu calcaiul asezat in inima. De ce mi-ar fi soptit in noaptea aceea, tinandu-ma pe brate: „eu sunt mama ta”?                                                                                                     Mi-l inchipui pe Cioran intr-un portret fictiv, cel care nu putea iubi neconditionat, in neputinta de a-si accepta fiinta dupa chipul si asemanarea cu El: „strain fata de el insusi, strain fata de Dumnezeu”. Cred, totusi, in lipsa unei aproximative certitudini, ca finalul sau pamantesc i-a pus in fata oglinda impacarii pe care a ravnit-o neincetat, ca o presimtire niciodata recunoscuta. Am riscat abrupt alaturarea lui Nichita la Cioran, pereche simetrica dar contradictorie ca o antimaterie, fiind animat de ideea obsesiva ca un singur om pe pamant nu poate insemna ceva, decat daca mai exista un „al doilea”, fireste nu in logica „facerii” si in niciun caz in aceea care aminteste de Cain si Abel; ar fi putut Emil sa-l „ucida” pe Nichita? Asa incat, cand ma gandesc la Nichita, imi suna undeva interior, intrebarea: „dar Cioran?”.         Pentru societatea din urma, plinatatea a tot ce inseamna copilarie, sinceritate, prietenie, dragoste, cuvantul, credinta, au ramas doar ingrediente ale gustului saracacios in vraistea fara sens ce o fermenteaza. Luati, totusi, aceasta evocare ca o marturie loiala a unei prietenii ce a supravietuit acestor bezmetice timpuri. Nichita avea sase ani iar eu patru si eram numai buni de joaca. La un pranz intr-o zi sordida de vara, Nichi, caci asa ii spuneam in acea vreme, apare in fata portii mele…                                                                                                                      Am adaugat aceasta poveste cu speranta ca va putea fi o posibila motivatie in memoria unei prietenii, pentru albumul de fata. Prezenta lui Nichita in album, nu intentioneaza sa desemneze personalitati cu conotatii valorice prin alaturare, este doar un reper uman de mare autoritate care mi-a edificat universul; altfel interpretata, ar fi o impardonabila egolatrie care oricum nu-mi apartine.

Vladimir Mihai Zamfirescu

” Nichita avea șase ani iar eu patru și eram numai buni de joacă. La un prânz, într-o zi sordidă de vară, Nichi… apare în fața porții mele…cu părul auriu și cârlionțat, cu ochii mari și albaștri ca cerurile lui Monet…”                                            Vladimir Mihai Zamfirescu nicrComanda albumul

Comments are closed.

h